Dinu Săraru dorește încă de pe prima pagină a volumului
să ne facă să credem că avem de-a face cu un roman. Însă citind cartea nu
îi putem acorda acest statut. Avem doar
căteva personaje fără nume Directorul,
Vedeta, Sculptorul și Marea Dirijoare,
o acțiune care se desfășoară în cea mai mare parte intr-un teatru și un final
care are loc la o vânătoare unde Sculptorul
more. Practic volumul începe cu invitația Directorului
la vânătoare făcută de Sculptor dar care
este refuzată. Apoi avem o lungă confesiune despre problemele cu care se
confruntă în teatru Directorul și volumul
se încheie cu finalul vânătorii.
După toate canoanele literare, având în vedere numărul de
personaje, tipul acțiunii și întinderea nu pot concluziona decât că este o
nuvelă. Nu avem nicidecum un roman așa cum încearcă să inducă ideea Dinu
Săraru. Important este să ne întrebăm de ce autorul vrea să ne spună că această
scriere este un roman? Din punctul meu de vedere dorește practic să schimbe de
la început atenția cititorului de la o posibilă și așteptată confesiune, ca în ultimile
sale romane, și să ne construim o așteptare de roman, pentru altceva. Chiar
insistă printr-un avertisment că povestea
este izvorâtă din realitate, dar rămâne poveste.
Actiunea băltește în cele mai multe pagini în jurul
directorului unui teatru din Sărindar. Știind că în anii’ 80 autorul chiar a fost
directorul teatrului Mic care își are sediul pe strada Sărindar nu e greu de dedus cine este Directorul. La un moment dat chiar autorul dezvăluie că el ar fi Directorul lăsând la o parte povestea la
persoana a III-a pentru a trece la persoana întâia.
Nici despre celelalte personaje nu putem spune că sunt
bine ascunse. Marea Dirijoare nu
poate fi decât Cătălina Buzoianu, în Vedetă
o putem recunoaște pe Leopoldina Bălănuță. Rămâne parțial anonim doar Sculptorul. De fapt cred că el este povestea de care amintea la început Dinu
Săraru.
Deși acțiunea este lentă și uneori practic nu există,
Dinu Săraru reușește să își tină captiv cititorul prin frumusețea frazei, prin
limba curată și cristalină pe care o folosește pentru a transpune povestea.
Finalul surprinzător se vrea o lovitură de maestru precum cele din marile
romane sud-americane. Sculptorul
moare fiind împușcat la vânătoarea unde Directorul
deși invitat nu a participat. Stranietatea morții Sculptorului este conturată din întâmplarea care o declanșează. O
vulpe grasă și atipică este împușcată de Sculptor
și apoi aruncată în spatele mașinii cu care grupul venise la vânătoare.
Miraculos vulpea dă semne de viață și unul din participanți dorește să o
împuște a doua oară cu cartușe pentru mistreți. Misterioasele căi ale Domnului
fac însă ca pușca să se descarce în Sculptor.
Acesta moare în câteva minute. În tot acest timp pe fața unuia din participanți
se putea citi surpriza observării urii
din ochii vulpii. Într-un final aceasta dispare de parcă nici nu ar fi
existat, de parcă ar fi fost o nălucă sau o stafie.
Povestea în sine nu este mare lucru. E întreruptă din
când în când de episoadele epistolare
dintre Director și Vedetă. Avem un truc literar care
schimbă gradarea descrierii făcute de Director
și care introduce puțină acțiune, o sinusoidă, în mersul liniar al lecturii. Tot
astfel cum finalul ridică nivelul volumului mult peste valoare sa intrinsecă.
Deși acțiunea este stagnantă, faptele care se întâmplă sunt banale și
neofertante literar, finalul salvează ce mai putea fi salvat. E un volum
exemplar pentru studiul literar. Aici se poate vedea cum talentul literar,
experiența scrisului poate salva lipsa ideilor.
Dinu Săraru arată în această carte că stăpânește bine
arta scrisului dar că a obosit în a găsi subiecte pe care să le dezvolte
literar revenind la obsesivele și neofertantele exemple biografice. Ura din ochii vulpii nu se poate așeza
lângă Cei care plătesc cu viața sau
lângă Niște țărani dar arată că arta
nu părăsește autorul cu adevărat înzestrat.
Dinu Săraru, Ura din ochii vulpii, București,
editura RAO, 2016, 144 pagini.
publicată în Spații Culturale nr 63 din martie/aprilie 2019