Țara clanurilor, țara monopolurilor

România a devenit o țară de clanuri. Suntem o națiune mare cu un comportament de națiune mică. După înlăturarea comunismului s-au dezvoltat tot felul de clanuri, de feude unde nu poți intra decât cu acordul membrilor, unde conpetiția este extrem de scăzută.

Să dau exemple pentru a nu zice lumea că generalizez. De exemplu avem clanul notarilor. Să devii notar este foarte greu sau aproape imposibil dacă ești un simplu absolvent de drept fără ca mămica sau tăticu să nu fie notari. Sunt și două exemple care arată că poți intra în clan dacă ești cel mai tare din parcare. Primul ar fi exemplul ficei președintelui Băsescu pentru care s-a dat de guvernul Boc o ordonanță de guvern cu dedicație pentru ca odrasla să devină notar. Nu știa carte dar, ce mai contează acest aspect minor. E acum aranjată și firme importante contizează la bunăstarea ei perpetuă. Un al doilea exemplu îl constituie domnul Tudorel Toader care prin propriul pix a devenit notar. Era și avocat, dar, ce mai contează legile când el poate. Desigur că din ambele ipostaze, incompatibile una cu alta, este suspendat, pentru a putea când termină de rescris toate legile din România să poată decidă în cunoștință de cauză după cum va bate atunci vântul politic.

Saramago - Ultimul caiet. Experiențele lumii

Jose Saramago a descoperit la finalul vieții frumusețea scrisului pe blog. Acolo a început să scrie despre evenimentele curente, despre scriitori sau simple păreri despre viață. Indiferent de subiect stilul este același, atent, elevat, plin de umor și de inedit.

Ultimul caiet este jurnalul ținut între martie 2009 și noiembrie 2009. Conștient de timpul limită pe care îl mai avea la dispoziție Saramago se miră cu fiecare rând de frumusețea vieții. A vieții pe care o duce sau a dus-o, a vieții altora sau pur și simplu a vieții naturii care îl înconjoară. Unele scrieri sunt publicate de diverse ziare, în special în Spania și Portugalia iar altele sunt publicate doar pe blogul său.

Interesante sunt lecturile pe care le face și judecățile de valoare. Sunt adevărate borne de sprijin pentru generațiile următoare de cititori. Are un simț monstruos al propriei valori și a valorii în general.

Prietenul Umberto Eco referindu-se la acest volum scria: Aș zice că în aceste scurte scrieri Saramago trăiește în continuare experiențe lumii, așa deplorabilă cum este ea, pentru a o revedea apoi de la o distanță mai senină, sub forma moralității poetice ( iar alteori mai rău decât este - deși poate părea imposibil să se ajungă mai departe).

Cu Virgil Andronescu la Colegiul Național Nicolae Bălcescu în 30 ianuarie 2019

Textualismul este mort.Să revenim la poezie

Dictatura comunistă a forțat mai mulți scriitori optzeciști să îmbrățișeze textualismul și astfel opera lor să poată păși dincolo de cenzură. Intertextualitatea era destul de ambiguă și de complexă pentru a ameți cerberii culturii de la acea vreme. Mai mult,textualismul era ceva în contra direcției oficiale a realismului socialist și dădea bine. Autorul se putea prezenta ca un dizident deși din scrierile sale alambicate nu reieșea asta. Talmeș-balmeșul publicat putea însemna orice.

De treizeci de ani dictatura a dispărut, textualiștii nu. Limba și limbajul sunt astăzi mai libere ca oricând. Nimic nu mai poate sta în calea marilor opere literare. Totuși, generația optzecistă nu le oferă publicului. Autorii au rămas prinși în acest curent și azi sunt morți literar numai că ei nu realizează asta. Continuă să publice pe bandă rulantă cărți fără valoare, se laudă între ei, își arogă merite literare inexistente.