23 aug. 2008

Cultura creditului

Creditele au devenit deja o parte importantã din viaţa noastrã. Avem credite care nu ne lasã sã „respirãm” , avem credite care ne manâncã deja jumãtate din salariu şi datoritã cãrora nu mai vedem nici o scãpare din coşmarul în care am intrat. Cum am ajuns aici ?
Se pare cã o bunã categorie de români au credite. Acesta este în principiu un lucru bun pentru ambele pãrţi : bancã şi creditat. Economia creşte prin infuzia de bani, omul este bucuros cã are lucrul pe care l-a dorit , banca cã are clienţi şi face profit. Totul pare a fi in ordine dar este doar o aparenţã.
Mulţi dintre cei care au apelat la credite le-au fãcut pornind de la o bazã greşitã : veniturile din momentul creditãrii. Pentru cei dependenţi doar de salariu a fost de multe ori fatal, mai ales dacã aveau venituri mici. În momentul în care acel salariu a fost ameninţat de alte plãţi crescute la energie, gaze sau mâncare ca urmare a scumpirii vieţii , rata de plãtit la bancã a devenit o povarã. Ceea ce pãrea suportabil brusc a devenit nesuportabil. Ca urmare mulţi oameni şi-au pierdut bunurile rãmânând şi cu datorii. Inflaţia foarte mare de pânã acum câţiva ani a contribuit şi ea la acest fenomen. Astfel pentru cã nu au luat în considerare mai mulţi factori oamenii s-au ales cu o pagubã.
Ceea ce a lipsit pentru ca aceste lucruri sã nu se întâmple este cultura creditului. Populaţia nu este obişnuitã încã sã lucreze cu banca , cu noţiunile bancare. De ruşine multi oameni de la ţarã spun cã au înţeles ceea ce scrie în contractele pe care le semneazã dar de fapt nu este aşa. Chiar BNR a intervenit în aceastã direcţie impunând anumite caractere pentru contractele bancare şi anumite mãrimi. Nici Oficiul pentru Protecţia Consumatorului nu duce lipsã de plângeri împotriva bãncilor. Poate cã şi rigiditatea de care dau dovadã acestea în înţelegerea creditorului este mai mare decât în alte pãrţi ale uniunii. Banca doreşte sã fie bancã şi nu un partener într-o relaţie cum este în economiile bine aşezate. Practic la noi banca nu urmãreşte decât profitul. Nu îl consilieazã pe client, nu îl ajutã cu informaţii, nu este deschisã spre alte opţiuni care pot conduce la suportabilitatea ratei de cãtre acesta. Încercaţi sã mergeţi la o bancã româneascã sã cereţi ca timp de un an sã aveţi o ratã mai micã apoi timp de doi ani sã plãtiţi mai mult astfel încât dupã trei ani sã reveniţi la rata normalã. Vã spun direct rãspunsul : nu se poate. Întrebarea mea este de ce ? De ce banca nu vrea ca eu, clientul ei, sã nu pot returna împrumutul, fãrã sã fie o povarã pentru familia mea şi în acelaşi timp sã fiu un bun platnic? Pentru cã bãncile româneşti nu au cultura creditului. Ele nu ştiu sã fie aproape de client : abia acum învaţã şi învaţã greu când profitul curge.
Cultura creditului ar fi trebui sprijinitã în formarea ei în special de cãtre bãnci. Un client educat care cunoaşte riscurile dar şi avantajele tinde sã fie mai ponderat, sã gândeascã variantele şi opţiunile, sã evalueze posibilitãţile. Un astfel de client va şti cã un credit cu dobândã redusã în primul an presupune o dobândã mai mare în anii urmãtori şi poate calcula singur dacã poate suporta rata. El va fi mai atent la comisioanele ascunse şi va fi mult mai competent în a aprecia serviciile bancare. Informarea publicului în vederea creãrii deprinderilor necesare în economia de piaţã este o datorie nu numai pentru banci ci şi pentru guvern şi instituţiile sale. Numai aşa se poate forma o culturã a creditului şi putem intra într-o normalitate economicã.

articol publicat in Ziarul de Braila

Niciun comentariu: