Povestea este cea a unui călător care încearcă să se
adaptaze vremurilor și mai ales oamenilor locului. John Newcomb este un tânăr
englez, idealist și visător care aduce o tipografie în Moldova cu gândul de a
pune bazele aici unui negoț mai special și anume a celui legat de cărți și de
ziare.
Aventura sa nu începe bine și bagajul i se scufundă în
Dunăre datorită unor hamali nepricepuți pe care a mai trebuit să îi și
plătească. Edificatoare este discuția dintre translatorul Șmil, un evreu uns în
ale învârtelilor negustorești și vameșul moldovean.
Dumnealui e Tudosie,
vameșul, și zice că ai de dat 20 de taleri pentru că ai intrat în Țara
Moldovei, îl lămuri Șmil. Cică un taler și jumătate de om și restul pentru
marfă. Deși, la cât de puțină negustorie ai, cred că ar trebui să te mai
tocmești, poate mai îndură să lase boierul.
Din primul moment se vede că în practică totul era o
negociere deși domnul dăduse scrisoare unde
era stipulat cu totul altceva și anume că pentru tipografii se acorda scutire!
După Galați și freamătul portului autorul descrie și
târgul Ieșilor care arăta cam așa:
Și-a stat vodă și s-a
rugat și a zis la întoarcere că nu are cum fi altfel decât un semn de la
sfânta, așa că să se podească drumurile. Încât, pe lângă cel vechi și cel al
Hagioaei, care erau deja făcute, au început lucrul la ulița Strâmbă și la Ulița
Chervăseriei, spre Târgul lui Barnovchi. Dacă era după vodă, se apucau de mai
multe, dar nu-s parale. Așa că a dat poruncă să se strângă bani de poduri nu
numai de la târgoveții, boierii maziliți și preoții din Iași, dar și
dimpregiur, până la Suceava, Bacău sau Orhei.
Povestea curge cu aventurile pe care Newcomb le tot
pățește prin Țara Moldovei în încercarea lui de a primi puțină dreptate și de a
ajunge la un factor de decizie care să fie dornic de a dezvolta cartea. Până la
urmă acest lucru se întâmplă și Newcomb își vede tipografia în una din camerele
conacului starostelui Dimitrachi la care ajunge în cele din urmă ca oaspete.
E pus un accent puternic pe descrieri, pe evenimente
lipsite de importanță dar care dau farmec și autenticitate poveștii și
conturează ideea de aventură aproape cavalerească, precum e situația prădării
de hoți a căruței cu pește. Cred că Amariei nu a vrut atât o reconstituire
contrafactuală cât mai ales a urmărit firul savuros al apucăturilor, al limbii,
al traiului din epocă în general.
Interesantă mi s-a părut și beția pe care popa Hrihor o
ține cu starostele Dumitrachi. Coloritul vocabularului, gândirea întortochiată
și uneori lipsită chiar de logică par a fi bazele societății moldovenești din
acele vremuri. Puterea decide, puterea crează și compensează și oamenii sunt
doar supuși puterii.
Țiganul își dezlipea
buzele de pe fluier cât să lingă puțin ce i se scurgea pe față sau să-și sugă
un colț de haină îmbibat cu băutură, în râsetele călărașilor. Continua repede
cântul, odată cu prima cizmă primită în cap sau în umeri.
Mai norocos cel cu lăuta,
care-i zicea și cu vocea, întindea un gât ca de barză și prindea câte o
înghițitură zdravănă când făcea pauză între versuri.
Mentalitatea este aceea de margine de lume de loc
neimportant cum însuși marele staroste Dumitrachi îi afirmă englezului Newcomb:
Nu știi cu ce proști ai
de-a face. Apoi, ce dracu’ să scrii, că pe-aici nimic nu se întâmplă. Nu tu
vreo poznă cu cai, am auzit că nemții îi pun să danseze, noi, nimic; nu tu
niște havuze din care să țâșnească apa cât zece oameni în sus. Ne mai batem
când cu leșii, când cu muntenii, când cu turcii sau tătarii, când noi între
noi, în rest zilele nostre-s mărunte.
Ei bine exact aceste zile mărunte dau farmec volumului!
Și pentru că Cezar Amariei nu și-a propus să scrie un
roman clasic vine și sparge monotonia cu trei capitole din timpurile noastre.
Aduce din condei istoria în Galațiul contemporan când o captură a unui morun
uriaș dezvăluie în burta peștelui o parte din tipografia pierdută de Newcomb în
mometul debarcării.
Mai mult, pentru a fi credibil, introduce un capitol unde
sursele documentare pentru primele părți ale cărții sunt dezvăluite. Se
poziționează drept povestitor și face referiri la Cezar Amariei ca la un personaj. Pentru ca
această întorsătură constructivă să aibe un aer de real, de soliditate, vine și
cu ale persoane publice pe care le face personaje. Așa îl descoperim pe
scriitorul A.G.Secară în postura de director de bibliotecă și desigur pe
comisarul Dumitru.
Finalul revine la John Newcomb și la starostele
Dumitrachi iar volumul se încheie cu concluzia celui din urmă – Tare mai ești prost!
Zilele noastre mărunte este un roman bine
scris. Dialogurile sunt credibile, vocile personajelor bine conturate. Singura
întrebare pe care o am este despre cele trei capitole din final care nu îmi dau
seama dacă scad sau completează povestea. Sigur sunt că ele schimbă într-un fel monotonia de până
atunci a cărții. Dacă ar fi să critic ceva ar fi dispersia poveștilor care
uneori nu se leagă și firul relativ firav cu care își urmărește personajul
principal.
Cezar Amariei scrie frumos într-o surprinzătoare limbă
amestecată. Arhaismele se îmbină perfect cu limba de azi și dau farmec și o
aparentă vechime istoriilor sale.
Cezar Amariei, Zilele noastre mărunte, Iași,
editura Polirom, 2018, 206 pagini.
recenzie publicată în revista Litera 13 nr 20/2019
https://www.litera13.ro/2019/10/litera-13-nr202019.html