Violeta Craiu este o scriitoare cunoscută în arealul Dunării
de Jos. Membră a Uniunii Scriitorilor din România s-a remarcat inițial prin
romanul Anemona, editura MTM Prodesign Brăila 2001 pentru ca apoi
să acorde atenție povestirilor. Astfel au apărut Două povești – copile drag îmi ești în 2002 la editura Olimpiada și Povești adevărate la editura Exlibris
în același an. Agonia fericirii a
apărut inițial la editura Edmunt din
Brăila în 2003. Această nouă ediție, revizuită și adăugită, apare în cadrul
proiectului eLiteratura în 2016.
Romanul este unul atipic. Aș putea spune că este unul
confesiv. Avem la baza lui două jurnale care se întrepătrund conturând
povestea. Este vorba de lupta cu dependențele, de lupta cu noi, cu demonii
interiori.
Structurat în două părți inegale ca întindere, Destăinuirile tinerei Ginet și Agonia fericirii, volumul nu strălucește
stilistic. Avem spusă povestea unei tinere care devine dependentă de alcool și
medicamente. Urmărim confesiunile sale regăsite și citite de Ginet cea lecuită
de rele, cea readusă la viața normală. Sunt spuse lucruri dure, într-un limbaj
simplu și uneori bolovănos. Jurnalul este o modalitate de a introduce într-un
text alte idei care să dea o perspectivă diferită. Ei bine, aici avem același
lucru. Din păcate jurnalul este scris cam stângaci, cu un patetism nu știu dacă
căutat dar care face oricum rău cititorului.
Violeta Craiu ne umple inima de durere cu fiecare pagină
pe care o așterne. O fi pentru dumneaei o metodă de a descărca prea plinul
sufletesc dar pentru cititor este precum un balastru care la un moment dat îi
răpește toate bucuriile vieții și îl face să abandoneze. Autoarea nu a gradat
aceste trăiri pentru a le duce la un punct culminant. A pus compoziție, a tot
pus trăiri, sentimente dar toate nu se aglutinează într-un tot coerent. Ele
doar se acumulează ca experiențe peste care trecem și din care nu rămânem decât
cu amintirea simplificată, ca o cicatrice pe viața din memoria noastră. Nu ne
mai doare, rămâne acolo dar nici nu ne schimbă perspectiva deși autoarea chiar asta
dorea, să zguduie realități, să schimbe viziunea vieții. A greșit dozajul și nu
avem decât o confesiune plată, plină într-adevăr de viață agonizantă în durerea
trăirilor. Nu avem o măiestrie stilistică care să țină totul într-o gradată
tensiune care apoi prin reîntoarcerea la lumea normală să ni se pară o
revelație, o manifestare a adevărului suprem care este viața, dorința de viață.
Poate și pentru că Violeta Craiu de la bun început ne spune că viața a biruit,
că situația descrisă este deja depășită. Am căutat în toată această primă parte
și am găsit cu greu o metaforă, o comparație, o alegorie. Atunci când textul e
simpluț, stingher stilistic, nici povestea nu mișcă cititorul.
Partea a II-a aduce un fel de epilog. Personajul Ginet se
întâlnește cu un mic punct de sprijin din perioada agoniei sale, o platonică
dragoste, Emi, care îi pune la rândul lui la dispoziție paginile propriului
jurnal. Și schema se repetă. Vedem agonia tinerei Bica care ajunge dependentă
de droguri și care își va pierde viața. Această pierdere va fi agonia vieții
lui Emi. Cele două personaje Emi și Ginet se vor sprijini reciproc, se vor
încuraja și în același timp se vor lupta cu demonii interiori. Singurele pagini
mai cu viață din tot romanul le constituie cele legate de discuția
clarificatoare dintre cele două personaje avută în cafeneaua unui aeroport.
Chiar și acea discuție uneori băltește de stereotipuri și incoerențe. Finalul
este unul simplu. Se pare că până la urmă Ginet și-a refăcut viața și are chiar
o fiică, înfiată sau dobândită. Aici autoarea este abiguă și povestea nu este
chiar bine definită. Ba are și un soț sau un viitor soț. Nici Emi nu stă rău.
El revine la fosta nevastă fiind întâmpinat la aeroport de ea și de fiică cu
nepoțelul. Doza de nesiguranță a autoarei care nu explică aceste aspecte,
aruncându-le din viteza scrisului fără a detalia atunci când trebuie detaliat,
nu ne lămurește suficient.
Agonia fericirii este un titlu antagonic
care exprimă bine ceea ce se găsește în interior. Violeta Craiu a dorit prin
acest roman să atragă atenția asupra dependențelor și interdependențelor pe
care le creează drogurile de orice natură. Considerăm că această parte i-a
ieșit cel mai bine.
Violeta Craiu, Agonia fericirii, București,
editura eLiteratura, 2016, 150 pagini.
publicat în Spații Culturale nr 66/2019
https://usrbacau.ro/revista-spatii-culturale-nr-66-2019/