Violeta Craiu - Agonia fericirii. Două jurnale - recenzie


Violeta Craiu este o scriitoare cunoscută în arealul Dunării de Jos. Membră a Uniunii Scriitorilor din România s-a remarcat inițial prin romanul Anemona, editura MTM Prodesign Brăila 2001 pentru ca apoi să acorde atenție povestirilor. Astfel au apărut Două povești – copile drag îmi ești în 2002 la editura Olimpiada și Povești adevărate la editura Exlibris în același an. Agonia fericirii a apărut inițial la editura Edmunt din Brăila în 2003. Această nouă ediție, revizuită și adăugită, apare în cadrul proiectului eLiteratura în 2016.

Romanul este unul atipic. Aș putea spune că este unul confesiv. Avem la baza lui două jurnale care se întrepătrund conturând povestea. Este vorba de lupta cu dependențele, de lupta cu noi, cu demonii interiori.


Structurat în două părți inegale ca întindere, Destăinuirile tinerei Ginet și Agonia fericirii, volumul nu strălucește stilistic. Avem spusă povestea unei tinere care devine dependentă de alcool și medicamente. Urmărim confesiunile sale regăsite și citite de Ginet cea lecuită de rele, cea readusă la viața normală. Sunt spuse lucruri dure, într-un limbaj simplu și uneori bolovănos. Jurnalul este o modalitate de a introduce într-un text alte idei care să dea o perspectivă diferită. Ei bine, aici avem același lucru. Din păcate jurnalul este scris cam stângaci, cu un patetism nu știu dacă căutat dar care face oricum rău cititorului.

Violeta Craiu ne umple inima de durere cu fiecare pagină pe care o așterne. O fi pentru dumneaei o metodă de a descărca prea plinul sufletesc dar pentru cititor este precum un balastru care la un moment dat îi răpește toate bucuriile vieții și îl face să abandoneze. Autoarea nu a gradat aceste trăiri pentru a le duce la un punct culminant. A pus compoziție, a tot pus trăiri, sentimente dar toate nu se aglutinează într-un tot coerent. Ele doar se acumulează ca experiențe peste care trecem și din care nu rămânem decât cu amintirea simplificată, ca o cicatrice pe viața din memoria noastră. Nu ne mai doare, rămâne acolo dar nici nu ne schimbă perspectiva deși autoarea chiar asta dorea, să zguduie realități, să schimbe viziunea vieții. A greșit dozajul și nu avem decât o confesiune plată, plină într-adevăr de viață agonizantă în durerea trăirilor. Nu avem o măiestrie stilistică care să țină totul într-o gradată tensiune care apoi prin reîntoarcerea la lumea normală să ni se pară o revelație, o manifestare a adevărului suprem care este viața, dorința de viață. Poate și pentru că Violeta Craiu de la bun început ne spune că viața a biruit, că situația descrisă este deja depășită. Am căutat în toată această primă parte și am găsit cu greu o metaforă, o comparație, o alegorie. Atunci când textul e simpluț, stingher stilistic, nici povestea nu mișcă cititorul.

Partea a II-a aduce un fel de epilog. Personajul Ginet se întâlnește cu un mic punct de sprijin din perioada agoniei sale, o platonică dragoste, Emi, care îi pune la rândul lui la dispoziție paginile propriului jurnal. Și schema se repetă. Vedem agonia tinerei Bica care ajunge dependentă de droguri și care își va pierde viața. Această pierdere va fi agonia vieții lui Emi. Cele două personaje Emi și Ginet se vor sprijini reciproc, se vor încuraja și în același timp se vor lupta cu demonii interiori. Singurele pagini mai cu viață din tot romanul le constituie cele legate de discuția clarificatoare dintre cele două personaje avută în cafeneaua unui aeroport. Chiar și acea discuție uneori băltește de stereotipuri și incoerențe. Finalul este unul simplu. Se pare că până la urmă Ginet și-a refăcut viața și are chiar o fiică, înfiată sau dobândită. Aici autoarea este abiguă și povestea nu este chiar bine definită. Ba are și un soț sau un viitor soț. Nici Emi nu stă rău. El revine la fosta nevastă fiind întâmpinat la aeroport de ea și de fiică cu nepoțelul. Doza de nesiguranță a autoarei care nu explică aceste aspecte, aruncându-le din viteza scrisului fără a detalia atunci când trebuie detaliat, nu ne lămurește suficient.

Agonia fericirii este un titlu antagonic care exprimă bine ceea ce se găsește în interior. Violeta Craiu a dorit prin acest roman să atragă atenția asupra dependențelor și interdependențelor pe care le creează drogurile de orice natură. Considerăm că această parte i-a ieșit cel mai bine.

Violeta Craiu, Agonia fericirii, București, editura eLiteratura, 2016, 150 pagini.


publicat în Spații Culturale nr 66/2019
https://usrbacau.ro/revista-spatii-culturale-nr-66-2019/

Mai nouă Mai veche