Vasile Mandric este un poet care poate fi
asemuit cu vinul - cu cât trece mai mult timp cu atât devine mai bun. Volumul
său Aventura secundei este de fapt o
carte colaj. Avem o primă parte Aventura
secundei care conține sonete scrise în 2016 și un rest alcătuit din grupajele
intitulate Timp, Anotimp și Clipe care
conțin poezii scrise între anii 1955- 2016. Ei bine acest lucru este vizibil nu
numai din datarea făcută de autor, este drept cu inconstanța specifică unui
poet, dar, și din simpla citire. Sonetele din 2016 sunt parcă construite de un
maestru care se joacă cu timpul, cu secundele și care brodează în jurul acestor
noțiuni într-o formă rafinată povești care mișcă sentimentele cititorului. Nu
același lucru se poate spune despre celelalte poezii. Această inegalitate a
calității ne arată de fapt ceea ce am spus la început – Vasile Mandric devine
mai bun în exprimarea sa poetică odată cu trecerea vremii.
În
poezia Timpul ne aduce imaginea pe
care vrea să o sădească în mintea noastră și anume aceea a unui timp însuflețit,
umanizat – Oare/ de ce acum/
Timpul,nebunul/ și-a plantat de frică clepsidra/ între timpane și vântul
acustic/ rugând un bob de Tăcere/ să păstreze liniștea/ până ce-adoarme/
... pentru ca finalul să fie revelator – Mai
târziu/ ne scrie pe frunte/ Aici odihnește Trecutul/ și abia atunci devin/
lucrurile lucruri.
Jocului
pe care autorul îl face cu timpul îi este contrapus anotimpul. Practic din
acest dualism Vasile Mandric poate extrage imagini, combinații de cuvinte,
explică trăiri îmbinând totul într-o poezie pe care apoi o va recreea peste ani
în forma sonetelor din prima parte a cărții. Gândul între două oglinzi paralele/ de mână mă duce/ și-alerg./În una/
mă ceartă Trecutul de ani/ în cealaltă/ mă-mpunge Viitorul cu degetul/ în
suflet până când/ pe sub tâmplă/ nu se știe de ce/ o să înflorească zăpezile.
Chiar la începutul Clipe-lor în Somnul fântânii
avem povestea prezentului care pleacă
undeva să moară - Cum pentru gând un Univers e mic/ mă
chinuiesc de-un timp prin vis poeme,/ prin câte ceruri umblu să ridic/ somnul
fântânii ce-l visez de-o vreme. Indiferent de toate aceste zbateri finalul
este același și poetul nu poate decât să-l contureze plastic – Se odihnesc străbunii în părinți/ căzuți în
pacea țării și în nevoi,/ și straturi grele s-au depus cuminți/ de-atâtea
oseminte de sub noi.
Ideile
despre dualismul timp – anotimp și despre structura clipelor care se scurg
irevocabil ne sunt conturate subtil într-o falsă Premoniție doar de dragul jocului cu final știut. Tot mi-am zis, să mă las de iubite și
scris,/ Timpul vine buluc, ca o turmă, chiar vine,/ Și ceasul cel rău scoate
limba la mine/ Iar umbra din urmă, mă aruncă-ntr-un vis!// Anii vin, anii pier,
între cer și pământ,/ Nici un vis, nici un glas, nu rămâne etern,/ Peste tot
efemer, o poezie aștern,/ Cât mai pot ca să scriu, să mă pierd într-un cânt.//
Anii trec, anii vin, amintire am fost,/ Între cer și pământ, nu mai ești, nu
mai sunt!/ Doar cuvintele-cântec încolțesc când au rost.// Gândul, sughițul, se
zbate ochiul stâng,/ Timpul mă ceartă urât prin părul cărunt/ Și tu m-aștepți,
uitându-mă ... Plâng!.
Nu putem încheia acest volum fără a aminti
de Cerșetorul de timp care este un
fel de testament al unui poet ajuns la deplina stăpânire a mijlocelor tehnice,
care își cunoaște valoarea și puterea de creație și care dincolo de nostalgie
se înarmează cu un umor sănătos care îl ajută să fie pișicher chiar cu timpul: M-așez
într-un genunchi la colț de stradă,/ Alături de amărâții cerșetori,/ Mă tot
gândeam la ei de multe ori,/ Dar n-a fost nimeni să mă creadă.// În mâna
dreaptă întinsă nu cer bani,/ Aș vrea acum o viață indulgentă,/ Căci am și eu nevoia mea urgentă,/ Cu
dreapta cer noroc, cu stânga anii!// Cum stau așa mi-au amorțit genunchii/ Iar
trecătorii scuipă cu dispreț/ Și foamea-mi ia stomacul și rărunchii.// Dar
într-un colț stă cineva mereu,/ E Timpul singur, cel ce n-are preț/ Dar el mi-a
zis că nu-i de nasul meu.
Folosind
combinațiile surprinzătoare de imagini,
jucându-se cu formele și înțelesurile cuvintelor Vasile Mandric reușește
că creeze un univers poetic. El este marele maestru al vorbelor care împiedicat
în nostalgia clipelor, conturează un o formă
poeziei nu pentru sine ci pentru cei care ca și el vor ajunge la acest
moment la existenței. Timpul, anotimpul și clipele nu sunt decât pretexte
pentru o privire a liniei vieții.
Vasile Mandric, Aventura secundei, Brăila,
editura Torent Press 2016, 128
pagini.