Utopia Bis – multiuniversul
reușit al Ilincăi Stroe
Mihai Vintilă
Am pornit pe căile Utopiei Bis mânat de iubirea pentru universul imaginației creat de mai mulți autori de sience fiction. Am sperat că voi descoperi și în acest volum ceva asemănător iar așteptările mele nu au fost zadarnice. Ilinca Stroe este un nume care cred că în viitor se va impune prin proza sa scurtă. Apariția cărții a fost prilejuită de câștigarea premiului Dumitru Pricop în cadrul Festivalului Internațional de Creație Literară Titel Constantinescu în 2020. Cu alte cuvinte aveam înainte de citirea cărții o confirmare asupra valorii dar nu era confirmarea mea.
Cu studii în domeniul literelor, specializată în literatura australiană, Ilinca Stroe scrie precum autorii buni. Eu am văzut mai ales o influență a temelor lui Ray Bradbury cu urme de Arthur C. Clark și chiar de A.E van Vogt. Suntem aruncați în lumi imposibile, distopice, nebănuite și uneori chiar utopice. Din acest motiv cred că titlul povestirii Utopia Bis, cel care dă și titlul volumului, este bine ales. Am mai găsit acest titlu la Marlon Thorjussen care creează un univers utopic, al clonării cu implicații asupra moralității, vieții și asupra însăși condiției umane. Ilinca Stroe nu merge chiar în această direcție ci se lasă purtată într-un univers al gândului, al forței imaginației, al unei lumi ideale unde răul nu poate fi decât o poveste. Asta este esența povestirii Utopia Bis. Ea poate fi o lume paralelă, un viitor posibil sau chiar probabil. Important este că poate fi.
Celelalte povestiri nu au
lungimea Utopiei dar sunt bine
conturate, rotunde și atrăgătoare din punct de vedere literar. Prima,
intitulată La piață, aduce în atenție
paradoxul existenței în condiția nonexistenței. Un fapt banal este dus spre
direcții nebănuite iar vocea, zgomotul de fond al discuțiilor nu fac decât să
încerce să acopere esența a ceva ce există dar care, în fapt, nu ar fi trebuit să
existe. Este povestea unui om fără buric care se prăbușește în piață. Acum nu
știm, cât timp așteptăm ambulanța și suntem bombardați de vorbele martorilor,
dacă persoana în cauză este un pământean sau nu, dacă a murit sau doar este o
persoană căreia i s-a făcut rău. Sunt ambiguități pe care autoarea le
plantează, le presară în povestire asemenea cristalelor de sare în bucate.
Faptul banal devine astfel doar o posibilitate iar universul cunoscut se
extinde.
Epidemie mi s-a părut interesantă prin răsturnarea
realității, a lumilor. Întâmplarea descrisă pleacă tot din banal. Un personaj
face un comentariu asupra unui monument care reprezenta un leu. Monumentul
aflat în fața primăriei, de o vechime relativ mare, construit în anii 20, este
văzut diferit. Prima oară o persoană vede în leu un pui. Apoi totul devine o
nebunie colectivă pentru ca la finalul povestirii ceea ce era doar o vedenie, o
posibilitate devine certitudine iar vechea certitudine devine doar o posiblitate.
Povestirea urmărește și difuzarea ideii și substituirii adevărului în cadrul
locuitorilor prin intervețiile lor dar si prin falsele rapoarte oficiale. Avem
astfel redat universul în schimbare atât dintr-o relatare directă cât și pe o
cale aparent legală. Astfel autoarea se joacă construind pas cu pas
irealitatea. Răsturnarea adevărului este conflictuală doar în lumea nebunilor
de la sanatoriul din localitate deoarece sunt singurii capabili a vedea
răsturnarea sau adevărata lume. Translația normal – nebunie , adevăr – neadevăr
este foarte interesant construită.
4’33 este o povestire a
lumilor paralele care se pot intersecta într-un punct, ca o aberație a
matematicii sau ca un paradox al destinului. Astfel, apare posibilitatea
cunoașterii celuilalt și desigur șocul inerent al contactului cu acea lume.
Ilinca Stroe scrie curat,
cu un limbaj aparent simplu, construind poveștile direct sau prin flashuri.
Construcția directă cu o curgere normală a povestirii este cea care îi
reușește, varianta cu flashuri, cu decupaje, nu. Am ca exemplu aici ultima
povestire intitulată Tabăra, prea
spartă și prea confuză față de restul volumului.
Privit ca un total acest
volum de proză scurtă este unul reușit și meritoriu pentru autoare. Cred că
juriul festivalului amintit la începutul materialului nu s-a înșelat. A văzut
esența și anume talentul. Este adevărat că pe lângă acesta se observă și
cultura, dar și tehnicile de construcție narativă, trimiterile la diversele
metode de scriere neavându-și locul în acest scurt material. Poate ați observat
că de mai multe ori am numit prozele drept povestiri. Le consider așa pentru că
eu cred că tehnic asta și sunt. Avem de cele mai multe ori un narator, martor
și o puținătate a personajelor. Ce avem din plin este probabilul, cultivat cu
acribie, și straturile de percepție ale realității. Multiuniversul este zona
unde Ilinca Stroe își duce cititorii.