Cum bine bănuiți volumul intitulat cu speranță Premiul Nobel pentru caligrafie nu este
primul pe care autorul îl publică. Se vede după titlurile micilor povestiri că
Mihai Frunză a mai scris la viața lui.
În afara sesizărilor trimise administratorului de bloc pentru probleme curente
precum căldura, curentul sau vecina de la patru și-a mai pus ilustra semnătură
și pe următoarele cărți: Bordelul
thailandez (nu comentez, pricepeți singuri despre ce este vorba), Culmea ironiei, Cine a pus umor pe clanță? (pe ăsta l-am căutat și eu și nici un
rezultat, deci autorul cred că elucidează problema), Sacul cu pisici, Terapia prin
râs și Dicționar impertinent (de așa
sunt vremurile).
Dat fiind titlul, autorul a publicat în regie proprie
volumul, de frică să nu il plagieze altcineva dacă l-ar fi dat spre o editură.
Cu tupeul care îl caracterizează a obținut totuși ISBN-ul de la Biblioteca
Națională a României. De unde se vede că are în minte o reeditare a Dictionarului impertinet și la o căutare
în bazele de date ale bibliotecilor și prezenta carte trebuia să fie indexată.
Interesant mi s-a părut de la bun început înlocuitorul de
prefață folosit. Sau cu ce ne-a luat fața. Scrie așa o carte de umor isteață n-are nevoie de prefață. Aferim!
Structurat în mai multe părți, cum șade bine unui volum
de peste două sute de pagini, începe cu o Proză
cu termen redus unde ne sunt prezentate nepieritoarele întâmplări ale lui
Hanibal Zacuscă, minunat plagiator de creații versificate, cunoscut prin
nepieritoarele Sonetul hidrocentralei
blonde, Poemul strungarului cu
strungăreață, Rondelul colonelului
ubicuu sau Rondelul rozelor în agonie,
ale colegului literar Costică Bolder-Coțofănești și, desigur, a neuitatei și
preaiubitei soții Divina Pompilia. Întâmplările se succed într-un ritm nebun,
cu logică proprie are a părăsit de mult logica majorității. Avem construit un univers
unde stâlpii pe care se sprijină bietul Hanibal sunt barul din colț,
versificarea șchioapă și Divina Pompilia.
Pentru că poate aceste mostre de viață cotidiană nu au
fost suficiente, Mihai Frunză ne aruncă apoi într-un fel de roman mititel, în fapt a doua parte din
volum, unde, celebrul Hanibal este prins într-un vârtej de întâmplări care mai
de care mai incredibile astfel că la un moment dat se simțim ca în Zona Crepusculară.
Urmează afirmarea și confirmarea veleităților de critic
literar ale maestrului Frunză care, reușeste o introspecție în universul
autorilor asupra cărora se apleacă. Aici putem descoperi sursa începutului de
sciatică pe care nu dorește să o amintească. Puterea sa de pătrundere, a
înțelesului estetic, bate chiar și vederea lui Superman iar acuratețea
notațiilor l-ar face invidios pe Alex Ștefănescu care, dacă nu a citi această
capodoperă, va rămâne pe mai departe adormit în fotoliu.
Conștient că o carte mare nu putea fi lipsită de
înțelepciune, autorul propune o parte de jonglerii
aforistice de genul Am auzit că
femeile goale se pot umple foarte repede de bani sau precum Frumoasele femei din politică folosesc cu
siguranță fonduri de ten europene. Bine că s-a oprit doar după puține
pagini pentru că altfel ar fi schimbat structura bine definită a cărții și
criticul din mine s-ar fi văzut pus într-o postură ingrată.
Jurnal de Bordeaux conține întâmplări și
observații care pornesc din realitatea trăită de autor. Umorul se îmbină cu
ironia și ghidușia cu zâmbetul. Acum, care cum se combină, nu mai este treaba
mea să vă explic.
Finalul cărții este apoteotic. Avem un Omagiu lui Caragiale care nu se putea
numit altfel decât Marea nevoie (comedie
într-un act fiziologic). Aici mă retrag strategic și vă mai spun că pe
coperta a IV-a a cărții puteți găsi o fotografie a autorului aflat în
frumusețea creației literare. Mai trebuie menționată modesta reclamă făcută
blogului lui Mihai Frunză, de unde se vede că știe, că, reclama e sufletul
comerțului.
Pe bună dreptate, Mihai Frunză afirma că această carte are o valoare neprețuită. Am
cercetat și pe nici o copertă nu este pus un preț, mai mult, am primit
exemplarul gratis și tot gratis v-am spus cele de mai sus.
Prin urmare susțin propunerea ca Mihai Frunză să
primească Premiul Nobel pentru caligrafie.
Mihai Frunză, Premiul Nobel pentru caligrafie,
Brăila, r.a, 2017, 216 pagini.
https://www.slideshare.net/silviasofineti80/spaii-culturale-nr-65-2019