11 aug. 2019

Premiul Nobel pentru caligrafie. Pseudo-recenzie la Aventurile lui Hanibal Zacuscă

Mihai Frunză este un maestru al umorului. Deși locuiește în Vrancea, se crede brăilean și mai mult decât atât mai și activează într-un cenaclu umoristic, Ștefan Tropcea, care a devenit un fel de navă spațială unde își au sălașul și alți marțieni ai epigramei precum Stela Șerbu Răducan sau Alexandru Hanganu. 

Cum bine bănuiți volumul intitulat cu speranță Premiul Nobel pentru caligrafie nu este primul pe care autorul îl publică. Se vede după titlurile micilor povestiri că Mihai Frunză  a mai scris la viața lui. În afara sesizărilor trimise administratorului de bloc pentru probleme curente precum căldura, curentul sau vecina de la patru și-a mai pus ilustra semnătură și pe următoarele cărți: Bordelul thailandez (nu comentez, pricepeți singuri despre ce este vorba), Culmea ironiei, Cine a pus umor pe clanță? (pe ăsta l-am căutat și eu și nici un rezultat, deci autorul cred că elucidează problema), Sacul cu pisici, Terapia prin râs și Dicționar impertinent (de așa sunt vremurile).


Dat fiind titlul, autorul a publicat în regie proprie volumul, de frică să nu il plagieze altcineva dacă l-ar fi dat spre o editură. Cu tupeul care îl caracterizează a obținut totuși ISBN-ul de la Biblioteca Națională a României. De unde se vede că are în minte o reeditare a Dictionarului impertinet și la o căutare în bazele de date ale bibliotecilor și prezenta carte trebuia să fie indexată.

Interesant mi s-a părut de la bun început înlocuitorul de prefață folosit. Sau cu ce ne-a luat fața. Scrie așa o carte de umor isteață n-are nevoie de prefață. Aferim!

Structurat în mai multe părți, cum șade bine unui volum de peste două sute de pagini, începe cu o Proză cu termen redus unde ne sunt prezentate nepieritoarele întâmplări ale lui Hanibal Zacuscă, minunat plagiator de creații versificate, cunoscut prin nepieritoarele Sonetul hidrocentralei blonde, Poemul strungarului cu strungăreață, Rondelul colonelului ubicuu sau Rondelul rozelor în agonie, ale colegului literar Costică Bolder-Coțofănești și, desigur, a neuitatei și preaiubitei soții Divina Pompilia. Întâmplările se succed într-un ritm nebun, cu logică proprie are a părăsit de mult logica majorității. Avem construit un univers unde stâlpii pe care se sprijină bietul Hanibal sunt barul din colț, versificarea șchioapă și Divina Pompilia.

Pentru că poate aceste mostre de viață cotidiană nu au fost suficiente, Mihai Frunză ne aruncă apoi într-un fel de roman mititel, în fapt a doua parte din volum, unde, celebrul Hanibal este prins într-un vârtej de întâmplări care mai de care mai incredibile astfel că la un moment dat se simțim ca în Zona Crepusculară.

Urmează afirmarea și confirmarea veleităților de critic literar ale maestrului Frunză care, reușeste o introspecție în universul autorilor asupra cărora se apleacă. Aici putem descoperi sursa începutului de sciatică pe care nu dorește să o amintească. Puterea sa de pătrundere, a înțelesului estetic, bate chiar și vederea lui Superman iar acuratețea notațiilor l-ar face invidios pe Alex Ștefănescu care, dacă nu a citi această capodoperă, va rămâne pe mai departe adormit în fotoliu.

Conștient că o carte mare nu putea fi lipsită de înțelepciune, autorul propune o parte de jonglerii aforistice de genul Am auzit că femeile goale se pot umple foarte repede de bani sau precum Frumoasele femei din politică folosesc cu siguranță fonduri de ten europene. Bine că s-a oprit doar după puține pagini pentru că altfel ar fi schimbat structura bine definită a cărții și criticul din mine s-ar fi văzut pus într-o postură ingrată.

Jurnal de Bordeaux conține întâmplări și observații care pornesc din realitatea trăită de autor. Umorul se îmbină cu ironia și ghidușia cu zâmbetul. Acum, care cum se combină, nu mai este treaba mea să vă explic.

Finalul cărții este apoteotic. Avem un Omagiu lui Caragiale care nu se putea numit altfel decât Marea nevoie (comedie într-un act fiziologic). Aici mă retrag strategic și vă mai spun că pe coperta a IV-a a cărții puteți găsi o fotografie a autorului aflat în frumusețea creației literare. Mai trebuie menționată modesta reclamă făcută blogului lui Mihai Frunză, de unde se vede că știe, că, reclama e sufletul comerțului.

Pe bună dreptate, Mihai Frunză afirma că această carte are o valoare neprețuită. Am cercetat și pe nici o copertă nu este pus un preț, mai mult, am primit exemplarul gratis și tot gratis v-am spus cele de mai sus.

Prin urmare susțin propunerea ca Mihai Frunză să primească Premiul Nobel pentru caligrafie.


Mihai Frunză, Premiul Nobel pentru caligrafie, Brăila, r.a, 2017, 216 pagini.


Publicat în Spații Culturale nr 65 pagina 52.
https://www.slideshare.net/silviasofineti80/spaii-culturale-nr-65-2019

Niciun comentariu: