Pentru
noi, cei de la Litera 13, Marin Ifrim a fost ca o adiere de aer
proaspăt. Ne-am intersectat atunci când abia apăream pe
firmamentul literaturii brăilene. Am discutat, ne-am oferit cărțile
și apoi am citit. Imediat s-a produs o legătură indestructibilă
între noi. Poate că felul de a fi a lui Marin Ifrim care nu iubea
compromisul, care se lupta cu balaurii având drept scut doar
adevărul, a fost decisiv în aproprierea noastră. Noi
mergeam pe aceeași cărare literară dar mult mai în spate.
Generozitatea sa am simțit-o atunci când am făcut o lansare
comună, când am primit invitația de a scrie la revistele unde
scria și el, când puteam în discuțiile dintre noi să spunem
exact ceea ce gândeam. E mare lucru pentru cineva care abia
navighează pe apele tulburi ale literaturii să cunoască și să
discute cu un vechi căpitan. Nu
l-am ridicat în slăvi, de fiecare dată am scris exact ce am
simțit, nu am fost cenzurați niciodată. E un sentiment frumos să
poți să scrii ceea ce vrei, ce crezi și cineva, cu un statut
ridicat literar, să fie în spate să te vegheze, să te apere, să
te susțină necondiționat, numai pentru că el crede că ai talent.
Așa
era Marin Ifirm. Îmi pare rău că nu am mai apucat să facem
plănuita lansare la Brăila, orașul de care era inevitabil
îndrăgostit. O
să ne lipsești!
text publicat in revista Literadura nr 12, Buzău, iunie 2019