Mi-a
căzut de curând în mâini placheta de versuri „Dirijorul de
cuvinte” a poetului Mihai Vintilă, apărută la editura brăileană
Infoest,
și mărturisesc
că aveam cunoștințe
minime despre autor. În cele din urmă, acest aparent neajuns s-a
dovedit a fi benefic, deoarece mi-a făcut plăcere să-l descopăr
pe domnul Mihai Vintilă fără să fiu influențat
în vreun fel de cine știe ce experiență
anterioară.
Mai pe scurt, am făcut cunoștință
cu domnia sa. „Încântat, domnule Vintilă!” mi-am spus.
L-am descoperit
atât cât permite un poet cititorului său să
o
facă, pornind de la „cuvânt” (sau de la un „Cu vânt
înainte”, cum spune chiar el), până la „cuvintele” al căror
dirijor se reclamă a fi.
Primul
și
cel mai evident lucru care mi-a sărit în ochi a
fost
împărțirea
volumului în trei „capitole”: „Geambaș
de cuvinte”, „Străzi fără poeți”
și „Exil de poet”, ceea mi-a sugerat o invitație de a considera
poeziile de față
ca pe un tot unitar, de a citi placheta de versuri ca pe un text în
sine și
nu ca pe o sumă de versuri, înainte de a încerca să extrag o
semnificație
sau alta. Nu m-am putut abține
să nu interconectez titlurile celor trei capitole pe o axă poet –
cuvânt, ceea ce, în cele din urmă, m-a
dus la simbioza dintre un meșter și
unealta lui. Astfel stând lucrurile, ideea dirijorului de cuvinte
mi-a apărut într-o lumină nouă, iar cuvântul, ca unealtă a
poetului,
mi s-a părut a deveni o zicere în stare să includă în aceeași
măsură instrumentul și
instrumentistul, transformându-i într-un organism hibrid. Acesta:
parte
din orchestră. Dirijorul
devine un demiurg și numai sub bagheta lui orchestra reușește
să fie un întreg coerent, articulat.
„Geambaș
de cuvinte” se
trădează a fi poate nu atât un dialog cu alți
truditori ai cuvântului,
cât mai curând o sumă de mărturisiri. Că unele versuri vor fi
fost reflexul unor experiențe
personale ale domnului Mihai Vintilă într-o relație
directă cu respectivii, sau că altele
nu pot fi decât niște
raportări mai curând la operă decât la autor (cum este cazul
versurilor din „Mierea trândăviei”, dedicate lui Keats)?...
Ei bine, am preferat ca
aceste amănunte să le las exclusiv în seama poetului. Versul este
fin, e o aripă de înger
și nu se cade să
intri cu bocancii în orice s-ar putea ascunde în spatele lui.
Am reținut botezul
întru limba română al cuvintelor din versurile dedicate lui
Nicolae Dabija și acea
întâlnire cu poezia „Când se topea de zile iarna”, în
condițiile unei „decojiri a prezentului” ce „sfâșia trecutul
și mângâia
viitorul”, ca în versurile dedicate lui Arcadie Suceveanu, apoi
l-am bănuit pe domnul Mihai Vintilă că se vrea mai curând un
ucenic vrăjitor decât vrăjitorul însuși,
de vreme ce îl indică
pe criticul Dumitru Anghel
ca fiind chiar „Dirijorul de cuvinte”; un mentor.
Lui Alexandru Costin Tudor i se adresează ca unei reflexii poetice
în oglindă, începând cu „Am sentimentul / Că vrei să-mi spui
ceva”, pentru ca, în final, sensul dialogului – mărturisire să
fie răsturnat în „Aveai sentimentul că /
Voiam să-ți
spun ceva / Uită-te afară, ieși
afară / Acolo este viața!”,
îndemnul venind cumva ca o consecință
a existenței ecranului
calculatorului la care autorul
se referă ca la un mediu
de reflexie al celor doi.
Tonul
se schimbă în „Străzi fără poeți”.
Se întunecă. E ca un al doilea act al unei opere în care, după o
uvertură în armonii celeste, cobori
cu picioarele pe pământ. Foarte „pe pământ”… Recunosc
anumite ecouri bacoviene
aici. Cuvântul însuși (unealta poetului)
se dezbracă de haina vecină beatitudinii (în orice caz similară
creației) din primul
capitol. Acum, cuvintele sunt prizoniere și „vântul vântura
cuvinte” (în „Sicrie cu speranțe”), sau „Cuvintele se țin
cu mâinile de dinți / Iar gândurile grele / Se sinucid cuminți”
(în „Tristeți”).
Brăila lui Mihai Vintilă împrumută, adaptând contemporaneității,
ceva din Bacăul lui Bacovia. Cuvântul
mușcă, versul devine
ascuțit
precum tăișul unei lame
înfipte în ipocrizia și în urâtul vremurilor: „Mi-am îngropat
amintirile / Despre
Brăila ideală / Și
azi, în disperare, / Am început să răscolesc / Pământul” (în
„Amintiri care dor”), „Brăila trăiește
din poveste / Vedem ce-a fost / Și
astăzi nu mai este.” (în „Bulevarde care nu mai zâmbesc”).
Ideea bulevardului revine
obsesiv, sugerând o direcție…
fără direcție,
o fundătură a cotidianului,
o pretenție deșartă
de a fi expresie a ordinii, însă eșuând
în cenușiu. E o
apocalipsă tăcută în plină desfășurare
și orașul nu e ceva
abstract. E suma oamenilor care îl populează, e suma
tuturor sufletelor care viețuiesc
în el, indiferent de regn, iar poetul Vintilă acordă o atenție
deosebită copacilor și
florilor, care nu pot decât să sufere o surpare într-un aproape –
mineral, într-o aproape – împietrire, în contextul amintit:
„Copacii mirați
se apleacă la stradă / Din umbră, bănci ostenite bârfesc” (în
„Pe bulevard”), „Aud cum frunzele nu se mai zbat / Salcâmii nu
mai cântă” (în „Bulevarde care nu mai zâmbesc”). Oamenii
sunt reflectări ale regnului vegetal și
își cântă partitura
tragică în corul unei urbe decăzute. Ei sunt „trandafirii cu
suflete goale” din poeziile „Pe bulevard” și
„Bulevardul drept cu dungile strâmbe”, repetarea imaginii
poetice fiind o subliniere a concretului cotidian, ca o secvență
muzicală repetitivă, îngânată obsedant.
Oamenii sunt „scheleți albiți de cioate” în poezia „Bulevarde
care nu mai zâmbesc”.
Mai mult, „Oamenii nu mai păreau oameni / Parcă-și
mișcau prin vise
cărnuri / Și
despărțeau prin bani și
blănuri / Suflete.” în
versurile din „În Brăila”. Și
tot în această poezie
pare că ar vrea să pună punctul pe i domnul Mihai Vintilă și
să indice diagnosticul acelei apocalipse tăcute, atunci când
afirmă că „Zbateri înfrigurate de cultură / Mureau sub proști
ideologici / Ce rostogoleau cuvintele-n gură / Să pară
ei deștepți / Și filosofici.”
După
raportarea mai mult sau mai puțin
idealizată la colegii de breaslă din „Geambaș
de cuvinte”, după raportarea în tonuri
triste la cenușiul
urban din „Străzi fără poeți”,
al treilea capitol, „Exil de poet”, vine cumva într-o
succesiune logică, propunând raportarea la propriul Eu.
Capitolul se deschide cu
mărturisirea omonimă legată de oceanul de versuri în care a
plonjat poetul Mihai Vintilă, de
la „cititul poeziilor cu toate lacrimile”, la „arderea
paginilor în mâini” și până
la „moartea amprentelor”, pentru ca, în final, esența,
sau, dacă vreți într-un
termen matematico-poetic, frumusețea
în modul, să fie de găsit „într-un vers de Eminescu”, în
care Mihai Vintilă alege în mod conștient
să se exileze. „Versul
de Eminescu” nu este nicidecum un univers strâmt, deși
ideea exilului îl poate face să pară astfel. Dimpotrivă, este un
Univers cu majusculă, este Universul însuși,
cu tot ce are nevoie pentru a fi pur și simplu frumos, iar exilul
devine astfel eliberare. Creatorul de vers
încearcă un sentiment aproape religios, de smerenie în fața
propriei posibilități de
a crea frumosul, e uimit de universul potențial
ce i se dăruiește pentru
a fi zămislit, pentru
că „Literele mele își
adunau spaimele / De pe podea / Și tremurau de frica unei coli
albe./ Erau ca un ocnaș / Ce primise libertatea / Atunci când nu
mai credea în ea.” (în „Literele mele”). Apoi,
atitudinea oscilează până în cealaltă extremă, unde „Zeii …
/ Îmbețiviți
de putere / … / Săturați
de iubire / Au eliberat titanii /
Să se joace o singură dată / Cu zarurile vieții.”
(în „Titani eliberați”). De la uimirea creatorului în fața
unei coli albe, la nestatornicia unor zei imaturi și
jucăuși, care își
permit, în atotputernicia lor conștientizată
până în vecinătatea inconștienței,
să-și elibereze cei mai
de temut dușmani, doar
pentru plăcerea de a arunca zarurile vieții…
Două extreme între care nu te poți
plimba decât dacă ești
un creator… Iar între
aceste extreme încape o întreagă complexitate de trăiri
specifice unui poet cumsecade. Extragem de aici aluziile la mitul
peșterii, din poezia „Platon”, tentația
de a apăsa butonul „Delete” de pe tastatura calculatorului, în
poezia manifest „Prost – modernism”, dorința
de evadare în nemărginiri, ca în versurile
din „Ideal” și nu
pot să nu remarc apetența
domnului Mihai Vintilă pentru diagnostice, după ce citesc concluzia
din „Lumea antivirusurilor”: „Lumea antivirusurilor / E o lume
perfectă / Pentru că în ea / S-a sinucis speranța.”
Orchestra
pe care o dirijează
autorul acestei plachete de versuri este una foarte riguroasă.
Cuvintele care alcătuiesc pachetul de suflători sunt bine
conturate. Stolul de viori este compact; alămurile, atâtea câte
sunt (pentru că nu se abuzează de ele) își
au locul lor; pianul articulează
partituri atent scrise… Dar orchestra pe care o dirijează domnul
Mihai Vintilă este cu mult mai mult decât o simplă trecere în
revistă a acelor organisme hibride despre care vorbeam la început,
ivite din simbioza instrument – instrumentist, a se
citi „cuvânt – poet”. Orchestra este cu mult mai mult decât
atât: este chiar ceea
ce cântă ea, ceea ce transmite, este muzică, este poezie, este
frumos, chiar și
într-un sens arghezian. În această lumină nouă, „Dirijorul de
cuvinte” este o partitură frumos
scrisă, un cântec
interpretat sub bagheta
unui destoinic șef de
orchestră.
Liviu Lungu, Dirijorul și orchestra lui ( Mihai Vintilă), ExPonto, nr.1(61), ianuarie-martie 2019, pag 156.