20 sept. 2018

Ionel Bota: O carte despre scris, scriitori și nevoia solidarității de breaslă în literatura română


Scrisul asigură moștenirile, în scris memoria umanității își are supraviețuirile. Dar scrisul evocă și o mitologie a descifrărilor, scrii ca să „povestești” celuilalt despre tine. Un inventar al scrisului-umanitate sunt și abordările din comentariile scriitorului despre scriitori. Cu aplicație și profesionalism sau doar din dorința de a preîntâmpina primejdiile „fugii” din memorie, destui confrați dau seamă despre condiția literaturii, a culturii, în general, într-o lume a cărei curgere în alertă, cu întregul ei evenimențial, nu mai îngăduie întotdeauna să aflăm ce mai face celălalt, cum își duce crucea pe golgota propriilor renașteri, care e rostul trudei. Revelațiile se devoalează, prin autorii pe care-i consideră el importanți, la Mihai Vintilă, în volumul acesta.

Secțiunile cărții nu sunt, însă, doar simple inventarieri, destule texte vibrează la unison cu declicul pe care, firesc, ajung să-l provoace autori și cărți cvasi-cunoscuți, debutanți rebeli sau doar rutinieri ai genului literar în care publică, personaje în siajul dramatismului care a pulverizat de mult solidaritatea de breaslă. Lângă nume notorii, Mihail Sebastian, Gabriel Chifu, Emilian Marcu, cartea lui Mihai Vintilă, include recenzii, cronici, mici eseuri asupra unor apariții editoriale din ultimii ani, pendulând în opinii între un mit al creației și suma destinațiilor scrisului, evocare, elogiu și detașare, apropiere și despărțire de idei și opinii care nu consună cu orizontul său de așteptare. Se simte un fel de smerenie, poate că aș numi pietism gesticulația aceasta, față cu efortul auctorial, efortul restituirii, al revizuirii dar și al restaurării literaturii în toate drepturile ei. Fără ticuri catedratice, omul, „less is more”, e atent și la cer/pragul de sus, și la lut/pragul de jos, nu se împiedică în bagdadiile superlativelor înălțătoare și nici nu șchioapătă, știind a ocoli ternul bolovănos, mizeria agramatismelor care inundă piața editorială de la noi, grosierul.



Mihai Vintilă rezolvă, în fapt, o autoscopie, evită încheieri sentențioase și riscul unor detronări doar de dragul șocului și al pozei. Textele lui se mișcă în același ritm erudit, cercul e când restrâns, când larg, în funcție de eventuale succese sau ratări, încăibăreli de coterii și găști de sezon literar, avem un set util de perfuzii morale, nu e un scelerat al sentinței, își cumpănește bine concluziile. Generozitatea lui nu-l oprește de la șansa unor concluzii corecte privind revelațiile unor apariții editoriale, semn că provincia mai e în stare să nască mituri, axiologic vorbind. Nu se lasă pradă, altfel spus, nici onirismului estetic și nici stilului mofturos-ipocrit pe care-l afișează destui dintre firoscoșii discursului critic literar, din metastaza gândirii cărora literatura nu mai poate depăși endemia inflaționistă de astăzi. Cartea lui Mihai Vintilă e o plăcere în plus pentru o lectură atentă și mai ales pentru surpriza unor premise interesante, analize atente, opinii pertinente, fiind mărturia consistentă a unui alt stagiu din etapa maturizării depline a acestui scriitor din ce în ce mai interesant.

/postfață la Mihai Vintilă, Frica de cuvinte/

Niciun comentariu: