Adunate din paginile efemere ale unor ziare, pamfletele lui Marin Ifrim trăiesc o viață a lor. Sunt bine scrise, cu durere și uneori cu o infinită tristețe. Ele nu arată doar cu degetul ci mușcă, scuipă, jignesc și chiar latră. Marin Ifrim nu vrea să scrie așa dar viața l-a învățat că altfel nu se face auzit. Uneori stilul este impecabil alteori este sugrumat de indignare. Indiferent cum par aceste pamflete din punct de vedere stilistic sunt străbătute de o logică și de o lumină a bunului simț monstruos de acute.
Cuvintele tari, expresiile la limita suportabilității nu vin decât să creioneze problemele grave cu care se confruntă România ca țară, unde jegul, mizeria și minciuna s-au cocoțat la putere de unde împroașcă tot ce este în jur. Într-o asemenea atmosferă nu putea Marin Ifrim să scrie despre frumusețea panseluțelor când toată această nedreptate creștea în inima sa.
Făcând o trecere sumară printre titluri găsim: copii de succesuri, la PSD e nevoie de o mustață viguroasă, unde sunt papagalii care vroiau președinția României, cimitirul elefanților, maimuțele de pe micul ecran, tractoristul apelor, gorila din opoziție, vremea omului de Zagna- Cro Magnon și altele tot atât de inspirate.
Folosind metafora și comparația ca pe niște arme Marin Ifrim reușește să dea culoare textelor sale. Avem aproape toate tipurile de animale de pradă, întâlnim cele mai năstrușnice creaturi tocmai pentru ca în lupta sa cu morile de vânt, ale politicii în special, acest Sancho Panza de Buzău să se lupte nu cu fantomatice creaturi ci cu adevărați balauri locali sau naționali. Idealul său, deși iluzoriu, este de a dărma statuile construite pe minciună. De cele mai multe ori nu reușește dar, măcar acolo o zgârietură la soclu tot face. Asemenea personajului lui Cervantes el este orbit de această țintă și devine într-un fel autist la restul lucrurilor frumoase din jurul său. Nu vede natura, nu vede oamenii care s-au schimbat, nu vede cum unele lucruri rele de altă dată acum sunt istorie. El ține în vârful lancei sale doar țintele pe care este programat parcă genetic a le ține.
Cu vaporul prin deșert este o carte grea. Ea cere atenție, cunoaștere și dedicare. Nu poți citi un astfel de volum decât dacă ești pe aceeași lungime de undă cu autorul. Aici cuvintele au proprietatea de a lovi iară fraza e o bardă de spart capete pătrate.
Marin Ifrim, Cu vaporul prin deșert, București, editura eLiteratura, 2014, 268 pagini.
cronică apărută în revista Literadura nr 4/2017 din Buzău
https://drive.google.com/file/d/0B53hc8L2RxXbQTR4WkdlTXUxQm8/view