Povestirile scrise de Jenică Chiriac au ceva din farmecul poveștilor de altă dată. Are ceva sfătos în modul în care povestește care face ca totul să pară a fi o întâlnire cu bunicul în fața unui șemineu în care arde liniștit focul. O fi poate stilul, o fi ceva din farmecul povestirilor, nu știu dar, aceasta este senzația pe care o simți cititind.În Cercul s-a închis Jenică Chiriac se îndepărtează de matricea sa literară atât de bine conturată în Tușa Gherghina doftoroaia satului în 2014. Mijloacele la care apelează sunt aceleași dar parcă ceva din farmec s-a pierdut.
Urmărește viața unei familii bogate care prin reîntoarcere la natură reușeste să-și redescopere filonul vieții, al bucuriei și al dragostei. Totul pornește într-un oraș mare, forfotind de posibilități, cu o scenă a unui bal unde domnul și doamna sunt invitați. Vedem pregătirile, foiala servitorilor, fandaxiile doamnei și nepăsarea studiată a domnului, vedem primirea și tot acest balon al aparențelor. Totul este descris frumos și spumos cu puternice accente vizuale. Balul a fost un succes iar după, întră în scenă personajul bunicului, cel mai interesant conturat din tot romanul.
Cursul vieții acestea pline de realizări, pline de viteză e zguduit de observațiile bunicului despre viața de familie, despre faptul că nepotul a început să se drogheze cu droguri ușoare iar fiica cuplului pare apatică și dusă într-o altă lume. Nici coeziunea familiei nu este bine susținută de membrii ei, totul stând a se prăbuși ca într-un joc de cărți.
Evenimentul care schimbă totul nu este această descoperire ci un preinfarct pe care domnul îl face la muncă și care întărește legăturile dintre domn și doamnă și mai ales aduce sfaturile bunicului mai aproape de inima lor. Se pornește de la idea unei vieți mai simple, mai aproape de natură, de vuietul codrilor. Astfel familia face o ieșire într-un loc retras din munți, cunoscut doar de bunic, unde descoperă un paradis conturat în jurul unei poiene cu narcise și a unui lac.
De aici povestea o ia puțin pe repede înainte de parcă autorul s-ar fi găbit a ne spune dintr-o suflare totul pentru a nu uita sau pentru a ne face și pe noi să simțim imediat acest fior al muntelui. Este cred marea greșeală tehnică care a omorât farmecul romanului. Această nerăbdare scriitoricească ne va lipsi spre finalul volumului de unele savuroase momente care conturate mai bine ar fi crescut cu mult valoarea de ansamblu.
Dar să revenim la personajele noastre puțin ciudate numite doar pe apelative, fără nume, ceea ce la final când numărul lor va crește va îngreuna puțin citirea și percepția. Ele sunt conturate mai mult din fapte, din trăiri și reacții decât din descrieri. Avem o liberate a închipuirii care ca tehnică literară ar fi prins de minune dacă s-ar fi conturat măcar pe o schiță pe care să o îmbrăcăm cu rodul minții noastre. Așa, prea multă libertate, poate duce pe direcții nebănuite.
Familia consideră că viața în această poiană minunată ar fi ideală pentru restabilirea echilibrului ei. Ca urmare se mută în creierii muntelui, se rupe de viața de oraș, de zbucium și redescoperă bucuria unei vieți simple. Mai întâi vor imporoviza un cort, apoi o peșteră pentru ca într-un final să construiască o cabană modestă din lemn și piatră. Încet, stilul lor de viață cucerește alți adepți iar în timp se conturează o comunitate.
Bunicul este cel asupra căruia autorul se oprește cu mult drag și pe bună dreptate. Este un veteran al războiului, un om trecut prin toate, un învingător. Devine bogat și înțelept dar mai ales străbate din faptele lui dorința de întoarcere spre pământ, spre natură, spre munte. Finalul vieții lui este stabilit de el printr-o aventură aparent nelogică într-o furtună care îl va doborâ exact unde și-a dorit. Strănepotul, Narcis, cu care construiește o legătură aparte va fi acela care va duce mai departe, peste ani, ideile, cumpătarea și tradițiile bunicului.
Finalul romanului, grăbit și scurt, aduce oaza de liniște și de singurătate înapoi în civilizație prin apariția unei pensiuni, a unui restaurant a altor case și conturarea tot mai pregnantă a unei localități în dauna poianei cu narcise de la care a pornit totul și care va pieri sub intervenția brutală a omului. O altă poiană, la fel de sălbatecă, va fi descoperită de bunic și de strănepot și ea va rămâne secretă pentru a o putea proteja de forța invadatoare a civilizației.
Plin de morală, de sfaturi și de pilde romanul cade uneori în didacticism. Nici intervențiile autorului din postura unui prea înalt povestitor nu fac bine și după părearea mea ar fi putut lipsi.
Indiferent de exigența unui critic romanul se citește ușor, avem o limbă română curată și corectă iar vulgaritățile nu și-au găsit un tărâm pe care să crească. Este o carte decentă, frumoasă în unele părți ale sale dar nu cea mai bună pe care să o fi semnat Jenică Chiriac. Totuși și aici se vede mâna de bun mânuitor al condeiului și talentul remarcabil de povestitor.
Jenică Chiriac, Cercul s-a închis, Brăila, editura Lucas, 2016, 140 pagini.
publicată în revista Boema nr 98 din Galați