Incertitudinile vieții de azi sunt construite cu migală
din fragmente de Lavinia Braniște în primul său roman bine intitulat Interior zero apărut la editura Polirom în 2016. Intrăm de la început
într-un univers al unei tinere fete de treizeci și ceva de ani unde suntem
părtași la evenimente și întâmplări care dezvăluie imaginea lumii de azi dar și
lupta interioară a personajului principal.
O urmărim pe Cristina la muncă și în viață, o vedem cum
face greșeli, cum este nehotărâtă în fața opțiunilor și cum până la urmă ajunge
a se refugia în familie alături de mamă.
Romanul este construit modern din capitole mici care vin
fiecare să dezvăluie informații, uneori banale, iar alteori importante, toate
punând fiecare câte o cărămidă la construcția finală. Nu avem o mare tensiune,
nu avem personaje remarcabile dar avem imagini puternic conturate, avem o
construcție logică bine închegată. Practic romanul urmărește viața, cu
zig-zagurile ei, cu mizeriile și bucuriile mărunte de care avem parte în
fiecare zi.
Cristina, personajul în jurul căreia se contruiește totul,
pare de multe ori a fi un alter-ego al autoarei. Descoperim acolo păreri,
trăiri și mai ales o nehotărâre care pare a fi transpusă perfect și poate
datorită faptului că însăși autoarea pare uneori nehotărâtă.
Blocată într-un oraș mare, București, Cristina se
angajează la o firmă de construcții deși nu are nici o abilitate în domeniu.
Ceea ce face ea bine e totuși apreciat de la început. Terminând o facultate de
litere profesa ca traducător până când prin intermediul unei prietene găsește
acest post de secretară/traducătoare mult mai bine plătit și pare a fi atrasă
de această stabilitate financiară. E prinsă apoi în vârtejul vieții firmei unde
devine un fel de om de bază a patroanei, de fapt doar o directoare cu multă
inițiativă, extrovertită și tupeistă. Ajunge încet a fi un fel de punct de
echilibru în jurul căruia gravitează persoanejele firmei dar și parteneri
externi. Acest palier este descries foarte bine, cu multă acribie, cu detalii care fac credibilă cartea. Avem
informații legate de licitații, de discuțiile cu furnizorii și mai ales
celebrele ședințe de șantier unde e mai mult târâtă decât invitată și unde ni
se dezvăluie o lume de azi plină detensiune, de cuvinte aflate la marginea
dicționarului și unde banul este zeul călăuzitor. O lume străină care nu o
schimbă dar care îi provoacă un puternic sentiment de înstrăinare și
singurătate.
Viața pe care o are Cristina e izolată. Are un iubit la
distanță, Mihai, și trece și printr-o încercare de relație bucureșteană , Dan, care
se destramă rapid țesătura ei fiind tăiată de minciună și infidelități. E o
viață stranie, parcă atemporală, care nu reușește să-i aducă satisfacții. Nici
prietenia cu Otilia care într-un final o va părăsi într-o fugă iluzorie la
Budapesta după marea iubire a vieții nu face pași concreți de echilibrare a
vieții ei ci mai mult e un fel de zorzon care îi dă o iluzie de a fi activă.
Înlocuitoarea după marea mutare Otiliei este și mai rea.
Unele secvențe sunt emoționante semn că Lavinia Braniște
a avut în minte aceste moment iar acum le-a integrat în roman pentru ai da
savoarea necesară unei cărți mari. Vorbesc de episodul Colonelul unde straniul,
atemporalitatea și ineditul fac o puternică impresie cititorului.
Totuși ceva trebuia să se întâmple în acest straniu
univers. Primul semnal a fost vizita mamei Cristinei care revine în România
pentru a-și vedea fata. Iubirea ei, sfaturile ei date în momentul când rătăcesc
împreună în căutarea unei posibile case prin maidanurile din marginea Bucureștiului
sunt singurele punte fixe de dragoste sinceră, de sprijin necondiționat. Mama
este de-a lungul întregului roman o formă de chilibru, de regăsire pe sine
pentru personaj.
Al doilea semnal este legat de momentul când Cristina
rămâne însărcinată și într-un final pierde sarcina. Avem aici descrise
convingător stările de anxietate, neliniște care încet, încet se transformă în
bucurie, fericire maternă pentru a se prăbuși apoi în tristețe, dezorientare și
chiar disperare la pierderea sarcinii. Un moment perfect descries fără
balastru, fără briz briz-uri … exact ca în viață, simplu și trist.
Lucrul care atrage cel mai mult la acest volum este
limbajul. Lavinia Braniște reușește să facă personajele ei să vorbească firesc.
Tanti Oara chiar are cuvintele unei femei simple dar descurcărețe de pe lângă
București, Simion este tipul nesimțitului descurcăreț, domnul Ursu tipicul mic
bișnițar care visează a deveni mare hoț și tot așa. Ba chiar și năvălitoarea
șefă doamna Liliana vorbește și se comportă exact ca o șefă.
Finalul este perfect : Abia aștept Crăciunul, să vină mama acasă. Uneori, când dormim amândouă
în camera noastră de la Brăila, am impresia că nu mai respiră și atunci îmi țin
și eu respirația ca să fie liniște completă să o pot auzi.Și asta e iubirea, e
liniștea asta în care-ți ții respirația, ușor îngrozit, ca să auzi dacă îngerul
tău păzitor mai e acolo.
După volumul de poezii Povești cu mine, după cele două volume de proză scurtă Cinci minute pe zi și Escapada și o carte pentru copii Rostogol merge acasă cred că Lavinia
Braniște și-a găsit calea de urmat – romanul.
Are mult talent, știe să contruiască momente credibile,
să conducă cititorul printr-un labirint de fapte mărute fără a obosi. Mă bucură
acest condei brăilean și mă aștept la romane și mai bune în anii ce vor veni.
Lavinia Braniște, Interior zero, Iași,
editura Polirom, 2016, 264 pagini.
Publicata ]n revista Boema, nr 97, martie 2017