Cum ne „vindem” oraşul?

Brãila este cel de-al zecelea oraş al României! Aceasta este o afirmaţie pur statisticã plecând de la numãrul de locuitori. Din pãcate nu este al zecelea oraş economic şi nici al zecelea oraş turistic, nu suntem în sport a zecea putere naţionalã şi nici mãcar a zecea localitate ca perspectivã de dezvoltare. Numai în domeniul infracţiunilor suntem undeva mult mai sus de starea de mediocritate cu care ne caracterizeazã statistica oficialã. Aceastã ultimã „realizare” poate ar fi trebuit sã mã fac cã nu existã pentru a nu sparge oglinda provincialismului în care ne zbatem. De ce nu putem sã depãşim nivelul actual ? Pentru cã oraşul se zbate într-o sãrãcie acutã, pentru cã nu avem fonduri, pentru cã birocraţia localã este bazatã pe principii de castã, pentru cã... întotdeauna va exista un pentru cã. Am fost învãţaţi cu acesta, îl evocãm mereu ca paravan al neputinţei şi incompetenţei noastre, ca ultim sprijin al unei lumi apuse, iatã, de 20 de ani, ca pe un fapt pentru cã aşa a fost sã fie, pentru cã trãim într-un oraş uitat de Dumnezeu pe harta României undeva într-un sud – est îndepãrtat şi stingher. Nu ştim sã ne vindem ceea ce avem mai de preţ din istorie, nu ştim sã profitãm de admiraţia şi fascinaţia Dunãrii, nu ştim sã reînviem trecutul şi sã îl facem prezent, nu ştim sã facem decât lucruri cu bani sau foarte mulţi bani grandioase şi inutile. Nu mai existã o stare de spirit localã, nu mai existã un specific, nu mai existã tradiţii şi au dispãrut de tot poveştile peştelui şi trãirile bãlţii. Oraşul a devenit uniform şi banal, cu gropile şi canalizãrile lui mereu în lucru, cu pizzeriile identice şi visele de mãrire politicã efemerã pentru puţinii oameni de afaceri autentici. Ce sã vindem? Ce mai poate gãsi cineva aici ce nu are deja acasã? Cine sã vrea sã admire câinii vagabonzi în locul unei faleze, cine ar vrea sã strãbatã strãduţe istorice aflate în veşnice reparaţii, cine ar vrea sã mãnânce o pizza în locul unui borş de peşte lipovenesc, cine poate admira o Dunãre fãrã a-i simţi unduirea şi pulsul? Pânã nu vom reveni la ceea ce este brãilean nu vom putea atrage investiţii, turişti, prosperitate. Peste tot în lume oraşele îşi creeazã o identitate distinctã, o pecete proprie pe care apoi o împacheteazã frumos şi o trimit în lume. Noi în Brãila avem deja istoria, tradiţiile, bucatele şi Dunãrea. Din pãcate, le avem doar în amintire şi nu în viaţa de zi cu zi. Poziţionarea noastrã distinctã în cadrul oraşelor mari din România existã în mentalul colectiv, dar nu existã în realitate. Avem o tradiţie istoricã în domeniul industriei, dar nimeni nu o foloseşte ca argument de investiţie, avem un mijloc ieftin de transport şi agrement, dar nimeni nu mai vede Dunãrea, avem strãzi încãrcate de istorie, dar nimic nu le promoveazã la adevãrata lor valoare, avem o staţiune proprie, dar uitãm sã o înscriem în circuit. Se aruncã cu bani pe festivaluri care nu ne reprezintã, dar care secãtuiesc finanţele locale, dar nu se fac lucruri simple şi relativ ieftine cum ar fi o hartã a monumentelor sau un ghid istoric sau gastronomic local.
Cum sã ne „vindem” dacã ei nu ştiu sã vândã?

articol aparut in Ziarul de Braila
Mai nouă Mai veche